Am realizat destul de tarziu, analizand un copil de 4 ani, ca nici eu nu stiu sa pierd.
Pe la colturi se spune ca as fi "competitiva". La serviciu, asta poate doar ii sperie usor pe unii. In viata aia de dupa serviciu, asta duce la hartuirea celui caruia ii trece prin cap sa "ma paraseasca". E un adevarat circ.
"Simt ca am fost invinsa. Spune-mi de ce, bla bla bla. Esti un .... fara suflet."
Etc.
Trimit niste mesaje de mi-e frica si mie sa le mai vad.
Citeam astazi nedumerita un articol in care se vorbea despre despartiri "amiabile", despre cum se poarta adevaratele domnite cand e vorba de asta.
Aveam fruntea incretita de mirare si ma catalogasem deja pe mine cam dusa.
Nu stiu cum am ajuns aici, nu am amintiri cu parintii mei indemnandu-ma sa fiu prima. Sunt cea mai mare dintre verisori si prima din familia apropiata care a facut o facultate. Nimeni nu imi trasese directii sau obiective pentru ca nu aveau habar ce o sa se aleaga de noi.
Dar cumva mi-a intrat in cap ca cel mai aiurea e sa pierzi si acum caut pe cineva care sa imi scoata vraja asta din cap.
Parca as vrea sa nu schimb imaginea de zana buna cu cea de nebuna atunci cand ma paraseste.
Un caz e deja pierdut de mult timp.
Asta e singura mea dorinta pentru 2016.
Am mai avut o rezolutie dar am facut tot posibilul sa o anulez cu niste biscuiti cu ciocolata.
