Cum sa pui mana pe mine atunci cand incerc sa spun ceva (o atentionare de genul: opreste-te!)?
Cum sa imi soptesti la ureche niste banalitati fiind inconjurati de urechi ciulite si nedumerite?
Asa cum eu am anumite tehnici, nici de mine bine stiute, de a relationa, asa si altii, din jurul meu, au ciudateniile lor. Eu, in schimb, militez clar pentru expunere.
Ce inteleg eu prin expunere: inteleg sa iti asumi lucrurile pe care le faci tu sau eu si pe care le spun eu sau tu.
Mi se pune un nod in stomac efectiv atunci cand ma opreste cineva in timp ce vorbesc, facandu-mi un semn subtil sa tac. Si nu vorbesc urat...In schimb, noi am crescut anapoda ca anumite lucruri, pur si simplu, nu se spun. Sa nu se sperie cel din fata ta...Pentru ca persoana din fata noastra nu e un simplu om, nu? E un om mai important decat noi. Pe naiba.
Eu nu sunt nici pe departe "directa". Adica, acel gen de directa: "Draga, eu spun totul verde in fata!!!"
Nu am puterea sa "trantesc" pe cineva decat daca o fac replicand la ceva pe care il simt ca fiind un atac. Incerc sa vorbesc frumos, dar sparg un pic barierele pline de prejudecati ale codului "comunicarii".
Habar nu am ce fac, dar la un moment dat, cineva pune mana pe mine.
Efectiv nu suport energiile care se aduna in anumite grupuri, in care una se gandeste si alta se vorbeste, daca se vorbeste...
Am trait pana acum cativa ani intr-un grup extrem de deschisi, in care erai intampinat cu glume si cu mici ironii, in care lumea se distra la orice fleac si in care oamenii se uitau la tine cand vorbeai si puneau intrebari. Nu era meritul nimanui, era meritul tuturor...
Acum observ un blocaj in exprimare, o timiditate excesiva, timiditate care ma caracterizeaza si pe mine. De fapt nici nu stiu daca e timiditate, e o lipsa de provocare extrema.
Dar asta nu are legatura cu trecerea anilor ci cu oamenii pe care ii avem la un anumit moment pe langa noi.
Eu nu am asteptari, ca daca le-as avea, le-as avea de la mine si nu de la altii.
Dar te rog sa nu mai pui mana pe mine...atunci cand vorbesc...
